Interviu autobiografic cu Mariana S. Țăranu

„Istoria nu este un inventar al suferinței. Este o formă de restituire a adevărului”

Un dialog despre personalitate, experiența universitară, cărți, memorie și responsabilitatea istoricului

Există istorici care reconstruiesc instituții, decizii și cronologii și există istorici care, dincolo de mecanismele puterii, caută vocile oamenilor asupra cărora aceasta s-a exercitat. În cărțile Marianei S. Țăranu, cele două perspective se întâlnesc. Documentul de arhivă este cercetat cu rigoare, dar nu este separat de destinul uman pe care îl ascunde: intelectualul transformat în „dușman”, țăranul deposedat de hrană, familia deportată, omul care îi scrie lui Stalin sau combatantul rămas cu întrebările și trădările unui război incomplet înțeles.

Istoric, doctor în istorie, deținătoare din anul 2011 a titlului științifico-didactic de conferențiar universitar în sociologie în Republica Moldova și specialistă în arhive și patrimoniu documentar, Mariana S. Țăranu a cercetat mai ales istoria Moldovei sovietice: represiunea, foametea organizată, deportările, rezistența și mecanismele prin care puterea totalitară a încercat să transforme societatea și identitatea oamenilor. În acest interviu vorbește despre sine, despre experiența sa în învățământul universitar, despre cărțile care i-au conturat profilul de istoric, despre filmul documentar realizat împreună cu Vitalie Guțu și despre convingerea că trecutul trebuie explicat nu doar specialiștilor, ci și societății.

Text redactat în format de interviu autobiografic, pe baza experienței profesionale, a lucrărilor publicate și a mărturiei autoarei.

Întrebare: Cine este Mariana S. Țăranu dincolo de titlurile academice și de cărțile publicate?

Mariana S. Țăranu: Sunt, înainte de toate, un om curios și foarte perseverent. Nu mă mulțumesc cu o explicație doar pentru că a fost repetată de multe ori. Simt nevoia să ajung la document, să verific împrejurările, să compar vocile și să înțeleg ce se ascunde în spatele limbajului oficial. Probabil că în aparițiile publice pot părea sobră. Sunt sobră atunci când vorbesc despre suferință și despre responsabilitate, dar sobrietatea nu înseamnă răceală. Îmi plac dialogul viu, ideile curajoase, spontaneitatea și formele prin care istoria poate fi adusă mai aproape de oameni.

Mă definesc rigoarea, independența de gândire și un anumit refuz al comodității intelectuale. Dacă un subiect pare închis prea repede, tocmai atunci încep să-mi pun întrebări. Iar dacă în spatele unui dosar se află un om uitat, simt că istoricul are obligația să-i redea locul în narațiune.

Întrebare: O parte importantă a parcursului dumneavoastră profesional s-a desfășurat în învățământul universitar din Republica Moldova. Ce ați predat și ce a însemnat această experiență pentru formarea dumneavoastră?

Mariana S. Țăranu: Am activat în învățământul universitar din Republica Moldova, unde am predat sociologia și politologia. Întâlnirea cu studenții m-a obligat să explic limpede procese complexe, să leg teoria socială de realitatea istorică și să privesc regimurile politice nu doar ca pe o succesiune de decizii, ci ca pe niște mecanisme care schimbă instituții, mentalități și comportamente. Această experiență se regăsește și în cărțile mele: mă interesează deopotrivă structurile puterii și felul în care ele intră în viața concretă a oamenilor.

Din anul 2011 dețin, în Republica Moldova, titlul științifico-didactic de conferențiar universitar în sociologie. Precizarea este importantă deoarece sistemele universitare din Republica Moldova și România folosesc termeni asemănători, fără ca aceștia să producă automat aceleași efecte juridice. Acordul privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și titlurilor științifice, semnat la 23 noiembrie 2021 și ratificat în România prin Legea nr. 174/2022, prevede recunoașterea actelor de studii și, în privința titlurilor științifice, recunoașterea diplomei și a titlului de doctor, potrivit procedurilor naționale. Titlul meu didactic nu este recunoscut ca atare în România prin acest acord și nu beneficiază de echivalare automată: titlul științifico-didactic moldovenesc de conferențiar universitar nu se transformă automat în funcția didactică de conferențiar universitar din România. Recunoașterea profesională și încadrarea în activitate se fac conform legislației fiecărui stat, iar în România ocuparea unei funcții universitare urmează procedurile prevăzute de lege și de instituțiile de învățământ superior.

Pentru mine, această situație administrativă nu schimbă experiența acumulată la catedră și nici responsabilitatea față de domeniul în care m-am format. O menționez din respect pentru adevărul biografic și pentru cititor: titlul meu este dobândit și valabil în sistemul universitar al Republicii Moldova, dar nu beneficiază de o echivalare automată în România.

Întrebare: De unde a început apropierea dumneavoastră de istorie?

Mariana S. Țăranu: Pentru mine, istoria nu a început ca o succesiune de date, ci ca o formă de apropiere de locuri și de oameni. Cimișeniul, localitatea mea natală, a avut un rol important în această relație cu trecutul. De aici a apărut volumul Cimișeni – file de istorie (1660–2013). Am vrut să reconstruiesc nu doar cronologia unei localități, ci felul în care o comunitate traversează imperii, reforme, războaie, ocupații și schimbări de regim.

Microistoria m-a învățat ceva esențial: marile politici devin cu adevărat inteligibile atunci când vedem cum intră într-o casă, într-o școală, într-o biserică sau într-o familie. O localitate nu este o temă „mică”. Poate fi o lentilă prin care se vede o epocă întreagă.

Întrebare: Ce cuprinde monografia Cimișeni – file de istorie și ce înseamnă această carte pentru dumneavoastră?

Mariana S. Țăranu: Cartea urmărește istoria localității de la prima atestare documentară identificată, din 15 iulie 1660, până în anul 2013. Am pornit de la moșia și populația satului, de la vechile forme ale numelui — Ciumeșeni, Ciumeșani sau Ciumișeni — și am reconstituit succesiv administrația publică locală, dezvoltarea învățământului, viața religioasă, evoluția economică și ocrotirea sănătății.

În același timp, istoria Cimișeniului a fost traversată de marile rupturi ale secolului al XX-lea. Am cercetat mobilizarea forțată a localnicilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, arestările, represiunile și deportările sovietice, foametea organizată, colectivizarea și participarea cimișenenilor la războiul de pe Nistru. Astfel, cititorul poate vedea cum deciziile luate la București, Moscova sau Chișinău au schimbat viața concretă a unei comunități.

Documentarea s-a bazat pe acte din Arhiva Națională a Republicii Moldova, Arhiva Organizațiilor Social-Politice și Depozitul Special al Serviciului de Informații și Securitate, dar și pe presa timpului, literatura de specialitate și mărturiile sătenilor. Am inclus date privind proprietarii moșiei, reforma agrară și dinamica populației, liste de locuitori, documente, fotografii și amintiri. Toate acestea fac din monografie nu doar o narațiune, ci și un instrument prin care familiile își pot regăsi numele și înaintașii.

Este și una dintre cărțile mele cele mai personale. Am dedicat-o părinților mei, Simion și Lidia Țăranu, plecați prea devreme. Mama mea s-a numărat printre oamenii care m-au ajutat la sistematizarea și completarea materialului, alături de alți locuitori ai satului. De aceea, volumul unește identitatea mea de cercetător cu apartenența la comunitatea despre care scriu. Nu am privit Cimișeniul din afară, dar tocmai apropierea m-a obligat la mai multă rigoare, pentru a nu înlocui istoria cu nostalgia.

Întrebare: Care este firul principal care unește cercetările dumneavoastră?

Mariana S. Țăranu: Firul central este raportul dintre puterea totalitară și individ. M-a interesat în mod deosebit ce s-a întâmplat în Moldova sovietică după instaurarea regimului: cum au fost distruse instituțiile și ierarhiile anterioare, cum a fost definit „dușmanul”, cum au fost lovite elitele, cum a fost controlată țărănimea, cum au fost folosite foametea, deportarea, propaganda și frica pentru a remodela societatea.

Nu cercetez represiunea ca pe o listă de victime și nici statul sovietic ca pe o abstracție. Încerc să explic mecanismele: cine lua deciziile, cine le executa, ce limbaj le făcea acceptabile, cum reacționau oamenii și ce urme au rămas peste generații. În același timp, mă preocupă rezistența — de la opoziția deschisă până la gesturile aparent mărunte prin care oamenii și-au apărat credința, memoria, limba, proprietatea sau demnitatea.

Întrebare: Una dintre cărțile care v-au definit direcția de cercetare este Vladimir Lenin fără machiaj sau teroarea intelectualității sovietice. De ce ați început cu Lenin și cu intelectualitatea?

Mariana S. Țăranu: Pentru că multe dintre violențele asociate mai târziu exclusiv cu stalinismul au rădăcini mai timpurii. M-a interesat Lenin dincolo de portretul oficial, atent construit de propaganda sovietică și păstrat, uneori, chiar și după dispariția URSS. Cartea analizează felul în care Lenin și puterea bolșevică au privit intelectualitatea, politica față de intelectualii considerați nesiguri, exilarea și deportarea unor reprezentanți ai culturii ruse, dar și proiectul formării unei intelectualități loiale noului regim.

Titlul „fără machiaj” exprimă intenția de a îndepărta stratul de mitologie. Nu mi-am propus o demonizare retorică, ci o reconstituire bazată pe documente și pe ideile formulate chiar de liderii bolșevici. Intelectualitatea a fost una dintre primele categorii asupra cărora noua putere și-a testat capacitatea de a exclude, intimida și înlocui.

Întrebare: Ați cercetat apoi în profunzime începuturile Moldovei sovietice, în perioada primei ocupații sovietice. Ce loc ocupă monografia Represiunea și rezistența din RSSM în perioada primei ocupații sovietice (1940–1941) în traseul dumneavoastră profesional?

Mariana S. Țăranu: Ocupă un loc central, pentru că este rezultatul unei preocupări de peste două decenii. Interesul pentru acest subiect a început încă din anii studenției, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. În timpul unei prelegeri despre istoria contemporană a românilor, profesorul ne-a vorbit despre instaurarea ocupației sovietice și formarea RSS Moldovenești și ne-a atras atenția că anii 1940–1941 păstrau încă numeroase aspecte insuficient cercetate. Atunci mi-am spus că eu voi cerceta acest subiect. Nu a fost doar entuziasmul unui student; a devenit una dintre direcțiile constante ale muncii mele.

Volumul Moldova de la Est de Prut în timpul primei ocupații sovietice (1940–1941) a reprezentat o etapă importantă a acestei cercetări. Monografia Represiunea și rezistența este însă lucrarea de sinteză în care am reunit, extins și aprofundat rezultatele acumulate. La baza ei se află sute de documente consultate la Arhiva Națională a Republicii Moldova, Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova și în Depozitul Special al Serviciului de Informații și Securitate, alături de presa epocii, statistici, memorialistică și mărturii ale supraviețuitorilor.

În această monografie am delimitat în mod intenționat operațiunea deportării din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, pe care am cercetat-o ulterior în volumul Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu sau deportarea elitelor din Moldova sovietică. Delimitarea mi-a permis să analizez în profunzime mecanismele prin care, în numai un an, instituțiile, economia, școala, Biserica, cultura și viața cotidiană au fost supuse modelului sovietic.

Întrebare: Ce descoperă cititorul în această monografie și care considerați că este contribuția ei principală?

Mariana S. Țăranu: Titlul ar putea sugera o cercetare limitată la arestări și la opoziția antisovietică, dar cartea reconstituie mult mai amplu anatomia primului an de ocupație. Am pornit de la istoriografia sovietică și postsovietică și de la analiza critică a surselor. Am urmărit apoi extinderea NKVD-ului în Moldova sovietică, acțiunile de culegere a informațiilor despre România, funcționarea tribunalelor militare, a procuraturii și a închisorilor, precum și exterminarea reprezentanților vieții politice și sociale din perioada administrației românești.

Un capitol distinct este consacrat refugiului populației și deplasărilor din zilele de 28 iunie–3 iulie 1940, activității Comisiei mixte sovieto-române de la Odesa și închiderii frontierelor. Documentele arată că, după izolarea teritoriului și instaurarea noii administrații sovietice, trecerea peste Nistru a fost permisă numai în baza unor autorizații speciale, iar numeroși locuitori au încercat să ajungă clandestin în România. Dosarele celor prinși de NKVD permit reconstituirea traseului lor: unii au fost folosiți pentru obținerea de informații, alții au trecut prin simulacre de judecată și au fost trimiși în sistemul penitenciar sovietic.

Am analizat și crearea RSSM, trasarea arbitrară a hotarelor, noua împărțire administrativ-teritorială și politica de cadre. Sovietizarea nu a fost realizată doar prin ordine venite de la Moscova, ci printr-un aparat adus, în mare măsură, din afara RSS Moldovenești, slab conectat la realitățile locale și deseori incapabil sau nedoritor să folosească limba populației băștinașe. În paralel au fost naționalizate proprietățile, au fost încercate primele forme de organizare colhoznică, economia și comerțul au fost subordonate intereselor unionale, iar zeci de mii de tineri au fost recrutați pentru munci grele în industria URSS.

O parte importantă a lucrării este consacrată politicilor religioase și culturale. Am cercetat desființarea Mitropoliei Basarabiei, trecerea forțată a parohiilor sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, închiderea și profanarea lăcașurilor de cult, persecutarea clerului, dar și rezistența prin religie. Am urmărit reorganizarea școlii după model sovietic, introducerea grafiei chirilice, lichidarea unor instituții de învățământ, controlul bibliotecilor, al editurilor, al presei și radioului. În acest fel, cartea arată că represiunea nu a vizat numai libertatea fizică, ci și memoria, limba, credința și identitatea.

Noutatea monografiei constă și în punerea în circulație a unui număr important de documente inedite și în tratarea unor teme puțin cercetate: activitatea instituțiilor judiciare și penitenciare sovietice, politica editorială, rezistența prin religie și formele individuale de opoziție. Am acordat atenție organizației antisovietice „Majadahonda” din Orhei, dar și rezistenței cotidiene: refuzuri, tentative de trecere a frontierei, păstrarea simbolurilor românești, apărarea credinței și gesturile unor primari sau intelectuali care au refuzat să colaboreze.

Una dintre concluziile importante este că rezistența nu a avut întotdeauna forma unei organizații. În primul an de ocupație ea a fost, în mare măsură, individuală. Tocmai de aceea a rămas mai greu de observat și de cuantificat. Punând alături reacția represivă a statului și răspunsurile oamenilor, am încercat să corectez imaginea unei societăți complet pasive. Cartea arată că sovietizarea a început din primele ore ale ocupației și că anul 1940–1941 a funcționat ca un laborator al politicilor aplicate mai târziu cu o amploare și mai mare: distrugerea elitelor, rusificarea, controlul economic, represiunea religioasă și remodelarea identitară.

Pentru mine, această monografie este definitorie și din punct de vedere metodologic. Ea îmbină istoria instituțiilor cu studiile de caz și experiențele individuale, statistica cu mărturia, documentul oficial cu ceea ce puterea încerca să ascundă. Exprimă foarte clar felul în care înțeleg profesia de istoric: nu este suficient să afirmăm că un regim a fost represiv; trebuie să demonstrăm, instituție cu instituție și destin cu destin, cum a fost construită și exercitată represiunea și cum au răspuns oamenii.

Întrebare: În Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953), documentul pare să devină aproape o voce directă. Ce ați descoperit în aceste scrisori?

Mariana S. Țăranu: Am descoperit o societate care încearcă să vorbească puterii într-un limbaj pe care puterea să-l accepte. Oamenii îi scriau lui Stalin despre abuzuri, foamete, confiscări, impozite, arestări sau nedreptăți locale. Uneori își afirmau loialitatea față de regim tocmai pentru a putea spune adevărul despre ceea ce li se întâmpla. De aceea le-am numit „spovedaniile celor ocupați”.

Aceste scrisori trebuie citite pe mai multe niveluri. Ele conțin informații factuale, dar și frică, speranță, adaptare și strategii de supraviețuire. Ne arată cât de izolată devenise persoana într-un sistem în care ultima instanță imaginară de dreptate era chiar conducătorul regimului care produsese nedreptatea. Volumul nu este doar o ediție de documente; este și o radiografie a relației dintre individ și puterea absolută.

Întrebare: Foametea din 1946–1947 ocupă un loc central în activitatea dumneavoastră. Care este ideea esențială a volumului Un genocid nerecunoscut. Foametea organizată de URSS în Basarabia (1946–1947)?

Mariana S. Țăranu: Ideea esențială este că foametea nu poate fi explicată doar prin secetă sau prin urmările războiului. Acestea au agravat situația, dar catastrofa a fost produsă decisiv de politica statului sovietic: rechiziționarea forțată a produselor agricole, impunerea unor cote disproporționate, lipsirea gospodăriilor de rezerve, pedepsirea celor care nu puteau livra și distribuirea inegală a resurselor.

În timp ce oamenii mureau de foame, statul continua să colecteze produse și să trateze îndeplinirea planului drept prioritate. Hrana a devenit un instrument de constrângere. Foametea a slăbit rezistența satului, a accelerat dependența față de autorități și a pregătit terenul pentru colectivizare. În carte am urmărit documentele administrative, mărturiile victimelor și consecințele demografice și sociale, pentru a arăta legătura dintre decizia politică și moartea oamenilor.

Întrebare: Titlul folosește sintagma „genocid nerecunoscut”. Cum împăcați forța acestei formulări cu prudența necesară istoricului?

Mariana S. Țăranu: Prin demonstrație. Un titlu puternic nu îl scutește pe istoric de obligația de a proba fiecare afirmație; dimpotrivă, îi sporește responsabilitatea. Există o discuție juridică și istoriografică privind încadrarea foametei ca genocid sau crimă împotriva umanității. Această dezbatere trebuie purtată cu argumente, nu prin formule politice grăbite.

Pentru mine, esențial este să stabilim fără echivoc responsabilitatea regimului sovietic și caracterul politic al mecanismelor care au transformat lipsurile într-o catastrofă. Seceta nu rechiziționează grâne, nu stabilește cote, nu percheziționează gospodării și nu sancționează țăranii. Instituțiile și oamenii care aplică o politică fac aceste lucruri. Istoricul trebuie să urmărească exact această succesiune a responsabilităților.

Întrebare: Cercetarea dumneavoastră despre foamete a depășit pagina scrisă. Cum a apărut filmul documentar realizat împreună cu Vitalie Guțu?

Mariana S. Țăranu: Am simțit că această tragedie trebuie restituită publicului nu numai prin documentul de arhivă și prin carte, ci și prin imagine, voce și mărturie directă. La inițiativa cunoscutului jurnalist și regizor Vitalie Guțu, de la TVR Moldova, am realizat împreună filmul documentar Omorâți prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu..., primul film documentar consacrat foametei organizate și consecințelor sale imediate și de durată în Moldova sovietică.

Realizarea filmului a însemnat documentare pe teren, întâlnirea cu supraviețuitorii și apropierea de locurile în care drama s-a petrecut. O mare parte dintre imaginile care au ilustrat ulterior cercetările mele despre foamete au fost fotografiate de mine în timpul realizării documentarului. Filmul mi-a confirmat că mărturia orală păstrează nu doar informația, ci și ezitarea, tăcerea, emoția și urmele unei traume pe care un document administrativ nu le poate reda întotdeauna.

Colaborarea cu Vitalie Guțu a făcut posibilă transformarea cercetării istorice într-o narațiune cinematografică accesibilă unui public mai larg. Eu am adus documentarea istorică și cunoașterea mecanismelor foametei, iar limbajul filmului a dat chip și voce oamenilor care au trăit acea experiență. Pentru mine, documentarul este o realizare importantă tocmai fiindcă unește rigoarea cercetării cu responsabilitatea de a transmite memoria dincolo de cercul specialiștilor.

Întrebare: În 2026 a apărut cea mai nouă monografie a dumneavoastră, RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii. Ce aduce nou această carte față de cercetările anterioare?

Mariana S. Țăranu: Este rezultatul a peste zece ani de cercetare și reflecție asupra foametei. Volumul Un genocid nerecunoscut a pus accentul pe documentarea responsabilității statului sovietic și pe necesitatea recunoașterii tragediei. Noua monografie extinde perspectiva și urmărește simultan mecanismul politic al înfometării și experiența cotidiană a oamenilor. Tocmai de aceea subtitlul leagă „teroarea politică” de „drama supraviețuirii”. Cartea a apărut la Editura Lexon din Chișinău, cu sprijinul Ministerului Culturii al Republicii Moldova.

Am început cu procesul de impunere a modului sovietic de viață după reinstalarea regimului în 1944 și cu adaptarea administrației locale la directivele venite de la Kremlin. Foametea nu poate fi desprinsă de acest context. Statul urmărea să controleze resursele, să reducă autonomia gospodăriei țărănești și să transforme o populație încă atașată proprietății, tradițiilor și identității sale într-o societate dependentă de instituțiile sovietice.

Cartea analizează în detaliu sistemul prin care gospodăriile au fost golite de resurse: obligațiile de predare a produselor agricole — postavka —, impozitele bănești și militare, împrumuturile obligatorii către stat, confiscările și sancționarea familiilor care nu puteau îndeplini cotele. Am urmărit inclusiv mecanismul local al rechizițiilor: împărțirea satelor în grupuri de gospodării, activiștii care controlau casele și „brigăzile de ajutor reciproc” aduse din alte localități pentru a căuta din nou cerealele ascunse.

Nu neg rolul secetei. Am analizat datele climatologice și am arătat că anii 1945–1946 au fost foarte secetoși. Dar seceta explică o recoltă slabă, nu explică de ce statul a continuat să rechiziționeze produse, să majoreze obligațiile fiscale și să lase gospodăriile fără rezerve, în timp ce URSS exporta cereale. Criza naturală a fost transformată într-o catastrofă umană prin decizie politică.

Întrebare: Subtitlul cărții vorbește despre „drama supraviețuirii”. Cum ați reconstituit această dimensiune umană?

Mariana S. Țăranu: Am pus în dialog documentele administrative cu mărturiile supraviețuitorilor, presa epocii, fotografiile și cercetările de specialitate. Documentul oficial ne arată cotele, ordinele și circuitul produselor. Mărturia ne spune ce însemna să ridici un perete dublu pentru a ascunde câteva kilograme de cereale, să schimbi un covor țesut în familie pe hrană, să pleci în vestul Ucrainei cu ultimele bunuri din casă sau să folosești plante și alte produse neobișnuite pentru a rămâne în viață.

Am analizat separat mediul urban și lumea rurală. Locuitorii orașelor care aveau un loc de muncă primeau cantități limitate de alimente prin sistemul cartelelor, în timp ce majoritatea țăranilor erau excluși de la această distribuire, deși tocmai de la ei fuseseră colectate produsele. Ajutorul acordat târziu de autorități a luat, în mare parte, forma unor împrumuturi care trebuiau restituite din recolta următoare. Cantinele și izolatoarele pentru distrofici ofereau un sprijin insuficient și selectiv, prioritate având persoanele considerate încă apte de muncă și cu șanse de supraviețuire.

O dimensiune aparte a monografiei este cercetarea modalităților de înmormântare. Numărul mare al morților și epuizarea comunităților au dus la gropi comune, înmormântări fără sicriu și fără ritual religios, uneori chiar la imposibilitatea familiilor de a-și îngropa apropiații. Am abordat și cazurile extreme de canibalism și necrofagie, nu pentru efectul lor șocant, ci pentru că arată limita până la care poate fi împins omul atunci când hrana îi este luată sistematic.

Ultima parte a cărții urmărește consecințele demografice, economice, morale și psihologice. Foametea a produs frică, neîncredere, destrămarea solidarității și o anxietate legată de hrană transmisă generațiilor următoare. Regimul a impus evitarea termenului „foamete” în documentația oficială, iar această negare a adăugat suferinței fizice o a doua traumă: imposibilitatea de a vorbi public despre ceea ce se întâmplase.

Monografia este dedicată părinților mei, Lidia și Simion Țăranu, bunicilor mei și tuturor părinților și bunicilor cărora regimul sovietic le-a luat șansa de a trăi în libertate. Această dedicație explică și miza cărții. Este o cercetare academică bazată pe surse, dar și un act de restituire morală. Mărturia nu înlocuiește documentul, iar documentul nu anulează memoria; numai confruntate critic, ele pot reda amploarea tragediei.

Întrebare: În volumul Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu sau deportarea elitelor din Moldova sovietică v-ați concentrat asupra elitelor. Cum definiți „elita” în acel context?

Mariana S. Țăranu: Nu mă refer numai la elita cu diplome sau funcții. Într-o comunitate rurală, un învățător, un preot, un gospodar respectat, un funcționar cu experiență sau o persoană care păstra memoria locului putea avea o autoritate esențială. Regimul a înțeles că, pentru a controla societatea, trebuia să elimine reperele sale independente.

Deportarea a însemnat mai mult decât îndepărtarea unor persoane. A însemnat decapitarea socială a comunităților, confiscarea bunurilor, destrămarea familiilor și transmiterea fricii către cei rămași. Titlul cărții sugerează tocmai ruptura dintre ordinea firească a vieții și timpul arbitrar impus de putere. Am urmărit atât mecanismul represiv, cât și biografiile celor care au fost transformați în dosare și categorii administrative.

Întrebare: Războiul și trădările. Mărturiile unui general pare să deschidă o altă direcție. Care a fost rolul dumneavoastră în apariția acestei cărți?

Mariana S. Țăranu: L-am cunoscut pe generalul Anton Gămurari în vara anului 2017, când realizam emisiunea Recurs la istorie la postul de radio „Vocea Basarabiei”. La 16 iunie l-am invitat să vorbească despre războiul din 1992 și despre consecințele agresiunii militare ruse în estul Republicii Moldova. După emisiune, discuția a continuat și am înțeles că în fața mea se află nu numai un participant la evenimente, ci un martor care purta o experiență istorică insuficient cunoscută. I-am propus să-și povestească memoriile într-o carte, iar el a acceptat.

Între iunie și octombrie 2017 am realizat 10 ore și 20 de minute de înregistrări. Le-am transcris, editat și sistematizat, în principal, după criteriul cronologic, fără să alterez structura gândurilor și vocea generalului. Am organizat mărturiile în treisprezece capitole și am adăugat două interviuri realizate în cadrul emisiunii Recurs la istorie, discursul rostit de Anton Gămurari în 2017 la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, întrebările rămase fără răspuns, un studiu contextual, indici de nume și geografici și un bogat material fotografic.

Titlul Războiul și trădările a apărut firesc din mărturia generalului. El numea fără echivoc evenimentele din 1992 un război purtat de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova și revenea frecvent asupra scurgerilor de informații, ordinelor contradictorii și trădărilor pe care afirma că le-a întâlnit în interiorul structurilor statului. Din păcate, volumul a apărut după moartea generalului, ceea ce a transformat această muncă și într-o datorie de memorie.

Întrebare: Ce află cititorul din mărturiile generalului Anton Gămurari și de ce considerați această carte importantă astăzi?

Mariana S. Țăranu: Cartea urmărește formarea profesională a generalului, evenimentele din sudul Republicii Moldova și problema găgăuză, constituirea unităților speciale, degradarea situației din stânga Nistrului și războiul din 1992. Anton Gămurari vorbește din perspectiva omului aflat pe prima linie despre luptele de la Dubăsari, Cocieri, Coșnița, Tighina și din alte zone, despre voluntari și partizani, lipsa resurselor, intervenția Armatei a 14-a și dificultatea de a coordona apărarea unui stat abia constituit.

Dar volumul nu este numai o istorie militară. Este și o radiografie a societății moldovenești din primul deceniu de independență. Mărturia vorbește despre relația dintre front și conducerea politică, despre corupție, banditism, competiții instituționale, abandonarea unor combatanți după război și marginalizarea oamenilor care apăraseră integritatea teritorială a statului. Cititorul descoperă astfel ceea ce generalul numea „războiul din interiorul războiului”.

În calitate de istoric, am fost atentă să păstrez diferența dintre mărturie și verdict. Memoriile conțin acuzații grave și interpretări personale, care trebuie confruntate cu alte documente și puncte de vedere. Tocmai aici constă valoarea unei surse orale: nu ne oferă o sentință definitivă, ci perspectiva directă a unui actor, limbajul său, întrebările sale și felul în care a trăit evenimentele. Rolul meu a fost să salvez autenticitatea vocii, să-i dau o structură inteligibilă și să o așez într-un cadru istoric verificabil.

Actualitatea cărții a devenit și mai evidentă după agresiunea pe scară largă a Rusiei împotriva Ucrainei. În Republica Moldova, Federația Rusă testase deja sprijinirea separatismului, folosirea forțelor locale și transformarea ulterioară a agresorului în „pacificator”. Mărturiile generalului Gămurari ne ajută să înțelegem continuitatea acestor mecanisme și pericolul de a accepta limbajul impus de agresor în locul realității documentate.

Întrebare: Cât de mult contează arhiva în felul dumneavoastră de a scrie istorie?

Mariana S. Țăranu: Arhiva este fundamentală, dar simpla citare a unui document nu garantează adevărul. Documentele sovietice au fost produse de instituții cu propriile interese, formule și mecanisme de ocultare. Un raport poate minimaliza o tragedie, poate transfera vina sau poate ascunde în spatele unui procent viețile a mii de oameni. De aceea verific sursa, autorul, circuitul documentului, scopul pentru care a fost întocmit și raportul dintre ceea ce afirmă și ceea ce omite.

Îmi place cercetarea multilingvă și comparativă. Sursele românești, ruse, ucrainene și occidentale nu spun întotdeauna aceeași poveste și tocmai diferențele dintre ele pot fi revelatoare. Arhiva nu este un depozit de certitudini gata formulate, ci locul în care istoricul învață să pună întrebări mai precise.

Întrebare: Activitatea în domeniul arhivelor și apropierea de istoria Sibiului v-au schimbat perspectiva?

Mariana S. Țăranu: Mi-au lărgit-o. Cercetarea Moldovei sovietice rămâne axa principală a operei mele, dar lucrul cu patrimoniul documentar din Sibiu mi-a oferit acces la o altă experiență istorică: un oraș plurietnic, cu tradiții românești, săsești, maghiare și evreiești, cu instituții și memorii care se intersectează.

Am devenit și mai atentă la felul în care istoria mare se reflectă în administrația locală, în presă, în viața cotidiană și în raporturile dintre comunități. Moldova sovietică și Sibiul sunt spații istorice foarte diferite, dar ambele arată cât de important este documentul local pentru înțelegerea proceselor europene.

Întrebare: Cercetarea represiunii și a foametei poate deveni apăsătoare. Cum păstrați echilibrul dintre empatie și distanța critică?

Mariana S. Țăranu: Empatia este necesară, dar nu trebuie să înlocuiască demonstrația. Dacă istoricul devine indiferent, pierde sensul uman al cercetării. Dacă lasă emoția să decidă înaintea surselor, riscă să piardă rigoarea. Încerc să păstrez acest echilibru: să nu transform suferința în statistică, dar nici să nu folosesc drama ca substitut pentru argument.

Aceste subiecte m-au făcut mai atentă la fragilitatea libertății și la ușurința cu care limbajul administrativ poate acoperi violența. M-au învățat și că oamenii nu trebuie priviți numai ca victime. Chiar în condiții extreme, ei caută soluții, se ajută, rezistă și păstrează o parte din libertatea lor interioară.

Întrebare: Pentru cine scrieți: pentru specialiști sau pentru publicul larg?

Mariana S. Țăranu: Pentru ambele categorii. O carte de istorie trebuie să reziste lecturii specialistului: să aibă surse solide, concepte clare și argumente verificabile. Dar nu cred că rigoarea cere un limbaj inaccesibil. Dacă cercetarea rămâne închisă într-un cerc restrâns, societatea va continua să-și ia explicațiile din mituri, propagandă sau mesaje simplificate.

Încerc să scriu astfel încât specialistul să recunoască metoda, iar cititorul nespecialist să poată urmări destinul uman și logica evenimentelor. Pentru mine, popularizarea nu înseamnă simplificarea adevărului, ci găsirea unei forme clare pentru un adevăr complex.

Întrebare: Vă considerați un istoric angajat civic?

Mariana S. Țăranu: Da, dacă prin angajare civică înțelegem responsabilitatea de a aduce în spațiul public rezultate documentate și de a reacționa atunci când trecutul este falsificat. Nu cred însă că angajarea civică îi permite istoricului să selecteze doar faptele convenabile. Dimpotrivă, vocea publică este credibilă numai dacă se sprijină pe aceeași disciplină a surselor.

Memoria foametei, a deportărilor și a ocupației sovietice nu aparține doar familiilor victimelor. Ea privește felul în care o societate înțelege demnitatea umană, responsabilitatea statului și pericolul transformării ideologiei în politică împotriva propriilor cetățeni.

Întrebare: Ce ați dori să înțeleagă cititorul despre dumneavoastră după lectura acestui interviu și a cărților dumneavoastră?

Mariana S. Țăranu: Că nu am ales istoria pentru a contempla trecutul de la distanță. Am ales-o pentru a înțelege cum ajunge puterea să pătrundă în viața omului și cum poate fi apărat adevărul atunci când documentele au fost ascunse, memoria a fost intimidată, iar victimele au fost obligate să tacă.

Aș vrea să fiu percepută ca un istoric riguros, dar nu lipsit de sensibilitate; ca un cercetător care nu se teme de temele dificile și care nu confundă sobrietatea cu rigiditatea. Cărțile mele vorbesc despre represiune, foamete, deportare și război, dar în centrul lor se află, de fapt, omul — vulnerabil în fața puterii, capabil de rezistență și îndreptățit să-și recupereze memoria.

Întrebare: Dacă ar trebui să vă definiți misiunea într-o singură frază, care ar fi aceea?

Mariana S. Țăranu: Scriu istorie pentru a restitui oamenilor numele, experiența și adevărul care le-au fost confiscate.

Volume prezentate în interviu

• Vladimir Lenin fără machiaj sau teroarea intelectualității sovietice (2007)
• Moldova de la Est de Prut în timpul primei ocupații sovietice (1940–1941) (2010)
• Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953) (2014)
• Cimișeni – file de istorie (1660–2013) (2014)
• Represiunea și rezistența din RSSM în perioada primei ocupații sovietice (1940–1941) (2021)
• Un genocid nerecunoscut. Foametea organizată de URSS în Basarabia (1946–1947) (2021)
• Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu sau deportarea elitelor din Moldova sovietică (2023)
• Războiul și trădările. Mărturiile unui general (2025; mărturiile generalului Anton Gămurari, consemnate și structurate de Mariana S. Țăranu)
• RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii (2026)

Film documentar prezentat în interviu

• Omorâți prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... — realizat de Mariana S. Țăranu împreună cu jurnalistul și regizorul Vitalie Guțu, de la TVR Moldova