Mariana S. Țăranu
În februarie 1947, preotul Onisim Budacov din Băcioi explica într-o petiție că fusese nevoit să cumpere porumb pentru a îndeplini obligația de a preda statului 450 de kilograme, deși recolta propriei gospodării nu îi ajungea. În martie, cerea autorităților să îi permită să cumpere 15 puduri de cereale sau făină la preț de stat. Nu solicita un privilegiu: încerca să-și salveze familia de foame. Documentele sunt publicate în volumul pe care l-am editat, Un genocid nerecunoscut, și trimit la o întrebare esențială: cum ajunge un om să cumpere hrană pentru a o preda statului, iar apoi să ceară voie să cumpere hrană pentru a supraviețui? [2, pp. 48–51]
Acesta este punctul de plecare al cercetărilor mele. Foametea nu se explică numai prin cantitatea de grâne produsă. Trebuie cercetat cine controla alimentele, cine decidea repartizarea lor și ce se întâmpla cu oamenii care nu mai puteau executa obligațiile impuse.
Seceta explică lipsurile. Deciziile politice explică înfometarea
Războiul, pierderile gospodăriilor și seceta din 1945–1946 au creat o situație gravă. Nu le neg și nu le elimin din explicație. Dar recunoașterea lor nu încheie cercetarea. Întrebarea decisivă este ce a făcut puterea sovietică atunci când resursele populației se epuizau.
Prin Basarabia mă refer aici la spațiul istoric din care proveneau comunitățile studiate. Cadrul administrativ principal al documentelor este RSS Moldovenească; cele două delimitări nu sunt identice.
Poziția pe care o susțin în RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii este că o criză agricolă a fost transformată într-o catastrofă prin politica statului. Rechizițiile, constrângerea fiscală și controlul accesului la hrană au făcut din foamete un instrument de subordonare a societății. În interpretarea mea, înfometarea trebuie cercetată ca parte a sovietizării, nu ca un accident exterior acesteia. [1, pp. 7–8, 44–68, 128–138]
Dialogul cu ceilalți cercetători începe de aici. Michael Ellman consideră foametea sovietică din 1947 o catastrofă evitabilă: seceta a redus oferta de alimente, dar alte priorități guvernamentale ar fi putut împiedica sau diminua foametea. [5] Această perspectivă susține întrebarea mea despre răspunderea deciziilor, dincolo de constatarea unei recolte slabe.
Nicholas Ganson situează foametea într-un ansamblu de cauze, de la urmările războiului la opțiunile politice și ideologice sovietice. [6] Accept necesitatea acestei contextualizări. Dar pluralitatea cauzelor nu trebuie să dizolve răspunderea: trebuie să arătăm ce constrângeri existau și ce decizii puteau fi schimbate.
Statul cerea alimente pe care gospodăriile nu le aveau
Mecanismul înfometării nu a început într-o singură zi. El s-a construit prin reguli care despărțeau obligația de predare de posibilitățile reale ale gospodăriei.
În monografia mea analizez hotărârea din 21 aprilie 1944, care impunea predarea cărnii și a ouălor inclusiv gospodăriilor fără animale sau păsări. Reglementările privind cerealele legau obligațiile de suprafața agricolă, nu pur și simplu de recolta efectiv obținută. Existau scutiri pentru anumite categorii; acestea nu schimbau însă logica generală a sistemului. [1, pp. 44–48]
Consecința putea fi aceea pe care o descria Budacov: pentru a executa o obligație, omul trebuia să cumpere produsul pe care nu îl avea. În condițiile unei recolte insuficiente, această regulă consuma și ultimele resurse ale familiei.
Documentele despre executarea colectărilor arată intervenția autorităților raionale și sătești, a activiștilor și a organizațiilor locale. Nu discutăm numai despre un plan înscris într-un tabel, ci despre felul în care acesta intra în gospodărie. [1, pp. 55–59]
Eufrosinia Sumnevici din Ișnovăț își amintea că, în 1946, după căutări în pod, beci și șură, cei veniți să colecteze au găsit un butoi cu semințe de floarea-soarelui ascuns între tulpini de porumb și l-au luat, deși familia avea șase copii. Mărturia este retrospectivă, publicată în 1991. O folosesc alături de documentele administrative, pentru a reconstitui experiența executării obligațiilor, nu ca substitut pentru ele. [1, p. 55]
Petițiile arată ce nu încape în rapoarte
Scrisorile către autorități au o valoare aparte. Autorii lor își formulau suferința într-un limbaj prin care sperau să obțină intervenția puterii. De aceea, petiția trebuie citită atât pentru informația pe care o oferă, cât și pentru constrângerile în care a fost scrisă.
Budacov nu contesta deschis întregul sistem. Încerca să obțină acces la hrană în interiorul lui. Tocmai această limită face documentul relevant: familia flămândă avea nevoie de o aprobare pentru a cumpăra cereale la un preț accesibil. Petițiile sale din februarie și martie 1947 au fost publicate și în Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953), apoi reluate în Un genocid nerecunoscut. [2, pp. 48–51; 3]
Pentru mine, aceste scrisori restituie oamenilor numele și capacitatea de a încerca să se salveze. Ele arată și cât de adânc intrase puterea în viața cotidiană: supraviețuirea devenise obiectul unei cereri administrative.
Ajutorul a existat. Cine putea ajunge la el?
O demonstrație riguroasă trebuie să includă și documentele despre ajutor. În august 1946 au fost acordate împrumuturi alimentare, cu restituire din recoltele următoare, iar planurile de colectare au fost reduse. În 1947 au urmat alte intervenții. Nu susțin că autoritățile nu au acordat niciun ajutor. Analizez momentul, condițiile, distribuția și efectele lui. [1, pp. 98–105]
Un document din ianuarie 1947, referitor la Congaz, prevedea pentru o delegație însărcinată cu combaterea distrofiei 15 kilograme de grăsimi animale, 15 de miere și 10 de brânză, din fonduri de rezervă, la preț de cost. El arată existența unui circuit de aprovizionare destinat unei misiuni oficiale. Nu dovedește că existau rezerve suficiente pentru întreaga populație, dar obligă la cercetarea diferențelor de acces la hrană. [2, pp. 51–52]
La celălalt capăt al distribuției se afla copilul flămând. În monografie redau mărturia lui Petru Bulai din Caplani: mama îl ducea la cantină, dar copilul nu era inițial pe liste. După înscrierea lui, ea aștepta să primească toți porția; dacă mai rămânea ceva, mânca și ea. Altfel, se întorcea acasă flămândă. [1, p. 100]
Aceste surse cer să distingem între o cantitate alocată, un aliment ajuns în localitate și o masă primită efectiv de persoana care avea nevoie de ea. Ajutorul consemnat administrativ nu poate fi evaluat numai prin hotărârea care îl anunța.
Igor Cașu a subliniat răspunderea conducerii sovietice, informarea lui Stalin și faptul că existența ajutorului nu anulează responsabilitatea pentru catastrofă. [4] Cercetările noastre converg aici. Contribuția pe care o urmăresc este reconstituirea mecanismului la nivelul gospodăriei, al satului și al supraviețuitorului.
Înfometarea ca instrument de subordonare
În Un genocid nerecunoscut am formulat explicit interpretarea foametei organizate ca genocid. Această poziție cere demonstrație, nu repetarea unei etichete. Documentele despre prelevarea alimentelor, cunoașterea suferinței și distribuția insuficientă ori inegală a ajutorului trebuie analizate împreună. Argumentul meu privește folosirea înfometării în procesul subordonării politice și sociale; nu îl reduc la existența unui singur ordin de exterminare. [2, pp. 15–18; 1, pp. 128–138]
Tot aici este necesară precizia cifrelor. În monografie, estimarea de 20–25% se referă la victime directe și indirecte, nu la un procent demonstrat al celor decedați. Nu voi folosi aceste categorii ca sinonime. Numărul morților, al persoanelor afectate și al familiilor dezorganizate sunt întrebări diferite, care cer criterii și surse distincte. [1, p. 135]
Dialogul pe care îl doresc cu ceilalți istorici privește tocmai aceste probleme: ce demonstrează documentele despre intenție, cum stabilim răspunderea și cum reconstruim amploarea pierderilor. Acordul sau dezacordul devin productive când se referă la surse și la pașii demonstrației.
A cerceta foametea înseamnă a explica puterea
Petiția lui Budacov, obligațiile de predare și mărturia copilului dus la cantină aparțin aceleiași istorii. Împreună arată cum controlul asupra hranei putea transforma cetățeanul într-un dependent al statului.
De aceea susțin că foametea din 1946–1947 trebuie înțeleasă în interiorul istoriei dominației sovietice asupra Basarabiei. Seceta a redus resursele. Puterea a decis ce să ia, ce să lase și cui să îi ofere acces la ceea ce mai exista.
În RSSM în anii foametei staliniste dezvolt această explicație a mecanismului politic și administrativ. Un genocid nerecunoscut aduce în fața cititorului documente și mărturii, iar Scrisori către Stalin permite urmărirea raportului dintre cei ocupați și autoritatea căreia i se adresau. Aceste cărți sunt temelia cercetării pe care o voi continua aici: o istorie argumentată a represiunii sovietice, în care documentul, vocea supraviețuitorului și dezbaterea dintre istorici se verifică reciproc.
Referințe
[1] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii, Chișinău, Lexon-Prim, 2026. ISBN 978-9975-181-42-6. Ediția consultată: 148 p.
[2] Mariana S. Țăranu (editor), Un genocid nerecunoscut, București, Editura Vremea, 2020. Ediția consultată: 234 p. Pentru petițiile lui Onisim Budacov: documentul nr. 7, pp. 48–51. Pentru delegația de la Congaz: documentul nr. 8, pp. 51–52; cota indicată în ediție: AOSPRM, F. 27, inv. 1, dos. 62, f. 34.
[3] Mariana S. Țăranu (editor), Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953), Chișinău, Pontos, 2014. Petițiile lui Budacov: pp. 199–201, potrivit trimiterilor din [2], pp. 48–51; articolul utilizează transcrierile consultate în [2].
[4] Igor Cașu, A Moldavian Holodomor? The Great Famine in Soviet Moldova, 1946–1947, rezumatul conferinței, Stanford CREEES, 17 mai 2016. https://creees.stanford.edu/events/moldavian-holodomor-great-famine-soviet-moldova-1946-1947
[5] Michael Ellman, „The 1947 Soviet Famine and the Entitlement Approach to Famines”, Cambridge Journal of Economics, 24, nr. 5, 2000, pp. 603–630. DOI: https://doi.org/10.1093/cje/24.5.603. Rezumat și date bibliografice: https://dare.uva.nl/id/95b8db4c-56a8-40b3-af21-fedc7b1779af
[6] Nicholas Ganson, The Soviet Famine of 1946–47 in Global and Historical Perspective, New York, Palgrave Macmillan, 2009. DOI: https://doi.org/10.1057/9780230620964. Prezentarea editorială a argumentului: https://link.springer.com/book/10.1057/9780230620964