Mariana S. Țăranu, istoric, doctor în istorie
Ce pierde o comunitate atunci când îi sunt ridicați profesorii, preoții, foștii primari, comercianții și gospodarii? Pierde oameni, dar și experiență, încredere și repere. În cercetarea mea despre deportările sovietice am urmărit această legătură dintre destinul unei familii și transformarea societății din care a fost smulsă.
În cartea Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu, sau Deportarea elitelor din Moldova sovietică, publicată la Chișinău în 2023, analizez primul val de deportări staliniste, din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Urmăresc apoi viața celor deportați, experiența copiilor, încercările de întoarcere și dificultățile întâmpinate acasă. Deportarea devine astfel o istorie care se întinde pe decenii.
Cum devenea trecutul unui om o acuzație
Pregătirea operațiunii începuse înainte de iunie 1941. În noiembrie 1940, o telegramă secretă solicita luarea la evidență a „elementelor antisovietice”. În această categorie erau incluși, între alții, țăranii înstăriți, comercianții, foștii funcționari, polițiștii, jandarmii și membrii partidelor politice românești. Pentru fiecare categorie se cereau documente care să susțină încadrarea în dosar (p. 11).
Consider esențial acest mecanism: ocupația, proprietatea și activitatea anterioară puteau fi transformate în motive de suspiciune politică. Autoritățile clasificau oameni prin raportare la trecutul lor și la locul ocupat în comunitate.
Prin „elite” înțeleg aici și reperele locale: oamenii cu pregătire, autoritate, inițiativă sau independență economică. Înlăturarea lor slăbea capacitatea comunităților de a se organiza și de a opune rezistență transformărilor impuse.
O familie, două destinații
Familia Chele din Sângerei arată concret cum funcționa represiunea. Constantin Chele, acuzat de apartenență la Partidul Național-Țărănesc, a fost condamnat în 1941 la opt ani de muncă silnică în Ivdellag. Soția sa, Ecaterina, și fiica lor, Lidia, născută în 1940, au fost deportate în regiunea Tomsk (p. 22).
În cercetare, confrunt relatarea Ecaterinei Chele cu datele din Cartea memoriei, coordonată științific de Elena Postică. Mărturia și evidența documentară ne ajută să reconstruim atât experiența familiei, cât și traseul represiunii.
Este necesar să distingem între detenția în lagăr și domiciliul obligatoriu în așezările speciale. Condițiile și statutul juridic erau diferite. În cazul acestei familii, separarea tatălui de soție și copil a făcut parte din aceeași operațiune represivă.
Copiii purtau consecințele unei acuzații adresate părinților
Am acordat un capitol separat copiilor deportați, deoarece experiența lor arată cât de profund intervenea statul în viața familiei.
Vasile Terenti, din Grimcăuți, avea 14 ani când a fost deportat și a fost pus să lucreze la tăiat pădure. Cazul este documentat printr-un dosar din Arhiva Națională a Republicii Moldova (p. 116).
Vasile Dumbravă, din Musteață, avea șase ani. După moartea mamei, a ajuns într-un orfelinat. În documentele de la locul deportării, numele său apare în forma rusificată „Dumbrov” (p. 118).
Aceste cazuri ne obligă să privim deportarea și prin pierderea copilăriei, a protecției familiale și, uneori, prin modificarea identității consemnate în acte.
Întoarcerea acasă și supraviețuirea fricii
Eliberarea și revenirea nu însemnau automat recuperarea casei, a statutului social sau a încrederii celorlalți. În analiza acestor urmări folosesc și observațiile medicului Nicu Ioniță despre trauma detenției, pe care le pun în relație cu experiențele documentate ale familiilor deportate (pp. 172–173).
Un episod din interviul pe care mi l-a acordat Eugen Livovschi la 1 mai 2015 mi-a rămas în memorie. În anii 1970, căutase un supraviețuitor al Ivdellagului care să-i spună cum murise tatăl său, Nicolae Livovschi, directorul școlii din Zgărdești. Găsise un fost coleg al tatălui, dar, în timpul discuției noastre, a refuzat să-mi dezvăluie identitatea acestuia (p. 174).
Interpretez această reținere ca pe un semn al persistenței fricii în cazul său. Ea arată de ce istoria represiunii trebuie urmărită și după încetarea măsurilor administrative.
De ce am scris această carte
Am reunit documente de arhivă, memorii și interviuri pentru a explica legătura dintre decizia politică și viața oamenilor. Documentele arată cum a fost organizată represiunea; mărturiile arată cum a fost trăită.
Această carte se adresează celor care vor să înțeleagă deportările din 1941, istoria propriilor familii și efectele îndelungate ale sovietizării. Pentru mine, restituirea numelor și a experiențelor individuale este o parte esențială a cercetării: ne ajută să vedem ce s-a aflat în spatele categoriilor administrative și cât de mult a costat transformarea oamenilor în „dușmani”.
Lucrarea prezentată: Mariana S. Țăranu, Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu, sau Deportarea elitelor din Moldova sovietică, Chișinău: Lexon-Prim, 2023, 251 p. ISBN 978-9975-172-24-0.
Trimiterile din articol indică paginile ediției din 2023.